Stiri Verticale

Gardian, tăcerea care înmulţeşte cuvintele

Motto: Zilele trecutului stau în afara timpului tău, cu spatele la tine, nu le mai poţi da nimic la schimb, dacă ţi se mai întâmplă să îţi întorci trecutul, despre unele lucruri e de prisos să te întrebi de ce a fost aşa şi nu altfel, e simplu, nu puteai alege decât într-un fel sau altul, acum oricum n-ai mai avea ce face cu răspunsul, ăsta e trecutul, îţi dă libertatea de a nu mai avea ce face cu unele răspunsuri.

 

Taci îndârjit, tăcerea ta nu e ca un pumn crispat în care să îţi ţii cuvinte învinse, e un semn păzitor care stă în picioare, îţi vorbeşte în şir şi fără oprire, ceea ce era fatal să se întâmple s-a întâmplat, cuvintele tale au plecat în lume de parcă totul e dispărut şi pentru totdeauna pierdut, ţi le-ai strâns ghem cu o iuţeală ameţitoare, cuvintele, cele acum pline de absenţe, treptele tale de intensitate a locomoţiei, cuvintele astea în care cândva asediai şi cucereai şi cărora nu le-ai trăit nicio durere chinuitoare deşi unele ar fi putut avea nuanţe sângerii,

le-ai strâns până la ultima suflare, ţi-ai făcut rechizitoriul şi te-ai condamnat la tăcere, dar nu la acea tăcere de care e întotdeauna nevoie şi care, cu cât vine la timp, cu atât mai bine, ai pus între tine şi fiinţa din zarea îndepărtată un zid de piatră, neînduplecat, şi te-ai întors la tine resemnat ca după o lungă odisee, şi ai abandonat-o derutelor ca ipostază tiranică, acum pentru ea nu mai locuieşti nicăieri, înstrăinarea te-a îndepărtat şi acum poate se consolează în interioarele tăcerii tale labirintice prin care ai început să te rătăceşti ca prin ceva interminabil

sau poate că te-ai lăsat în ea întemniţat, tăcerea ca în spaţiu carceral, şi acum trăieşti iluzia unei evadări compensatoriu prin ficţiune, îţi închipui că va veni o zi în care te vei întoarce iar şi intensificator în locul unde cineva te aşteaptă de parcă ai întârzia să vii, atâta doar, cineva aşteptând în fiecare zi, o veghe inutilă, aşteptând ceva pe celălalt mal, malul tău şi malul ei despărţite de ape mari, de apele tăcerii, iar marea tăcerii nu are ţărmuri, e un verdict pe care l-ai dat cândva acelui tu pe care îl numeai personaj,

unul travestit în cuvintele tale, ea, fiinţa lucidităţii fără cruţare căreia îi citeai senzual realităţile şi pe care acum o taci cam de pe atunci anticipând exagerat lucrurile, tăcerea vine mereu după moartea cuvintelor, tăcerea e un comentariu al decesului lor, un fel de panegiric a tot ce a însemnat simţirea lor nudă din vremea în care erau tropotitoare galopuri, după tăcere probabil că nu va mai exista nicio particulă copulativă care să mai urmeze după, aşa, ca un refren al unei existenţe încheiate, mai probabil

asta.

Read More

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *